Povestea nu începe cu mine, dar din păcate nici nu se termină. Eu spun numai ce știu, și nu știu prea multe: am venit în țară într-una din iernile trecute și-am invitat câțiva maeștri la bere, să îi bârfim pe ceilalți maeștri (absenții). Dintre cei invitați nu au venit decât doi, dar a fost mai mult decât foarte bine, pentru c-am avut belșug de absenți pe care să-i forfecăm cu clasica nemilă scriitoricească.
A existat însă o problemă, pe care am rezolvat-o cum am putut: intrarea. Deși cei doi amici de-ai mei cunoșteau Centrul Vechi, niciunul nu a fost în stare să găsească locul în care îi invitasem. Cu tot ajutorul sfântului Google Maps! Nu au găsit nici măcar ușa, darămite masa din colț pe care o rezervasem strategic, ca să nu putem fi auziți de fitecine (că, na. Săraci, săraci, dar au și maeștrii secretele lor!). Așa că de două ori în acea seară m-am ridicat eu de la masă, am ieșit pe stradă și i-am recuperat rând pe rând, unul după altul. Ce era să fac? Se învârteau pe loc ca titirezii, cu telefoanele în mână, încercând să se dumirească și neizbutind neam.
Pentru că ușa nu e la stradă. Din strada pietruită se vede doar intrarea printr-un gang, complet neîmbietor pentru neinițiați – deci cu atât mai ispititor pentru niște mateini ca noi! După parcurgerea gangului intri-n curte, unde poate fi foarte frumos; vara! Dar, cum era iarnă, eu i-am băgat pe maeștri înăuntru, la căldură, bere rece, vin roșu și mâncare bună. Fiecăruia după nevoi, vorba lui Lenin!
Când s-au mai dezmeticit, colegii mei de breaslă s-au uitat cu mirare împrejur, ca niște vițeluși, apoi au întrebat aproape într-un glas: „Auzi, dar ce e locul ăsta?”. N-am avut ce face. Am amânat bârfele pentru mai târziu și le-a spus una din istoriile mici, cea pe care o știam și eu – și așa cum o știam, adică imperfect.
Se spune că ar fi existat cândva un loc, în plin Centru Vechi, căruia i se spunea Curtea Voievozilor. Mai potrivit nume ar fi fost „Curtea Miracolelor”, căci plin era zi și noapte cu tristuți, borfași, săraci, polițiști corupți, bișnițari, bețivani și pensionari fugiți de-acasă, atrași, toți, de prețurile foarte mici și de calitatea foarte proastă a băuturilor, că de mâncare nici nu se pomenea. Cât despre profitul lui George, patronul acelui stabiliment, nici nu se poate discuta, din moment ce profitul era sublim, dar lipsea cu desăvârșire. Așa că George a lichidat afacerea în septembrie 2014. Renovat, localul s-a redeschis în martie 2015, dar din nenorocire pentru vechea lui clientelă, acum nu mai era prietenos cu dubioșii. Deloc! Mai mult: două luni mai târziu a fost terminată și renovarea curții interioare, iar în iulie 2015 s-a deschis bucătăria, iar legendarul Nea Costică și-a suflecat mânecile și a trecut la treabă. Curtea interioară a devenit o terasă bine izolată de zgomotul străzii și s-a umplut de o clientelă cu totul diferită: familii cu copii. Tăticii își vedeau de halbele lor cu spumă regulamentară, în timp ce copiii se uitau cu ochii mari cum Nea Costică își pune în aplicare și celelalte idei pe care le clocise de ani și ani: proțapul cu foc deschis unde prepara berbecuții la jar și ceaunul cel mare în care fierbea încetinel gulașurile lui fără seamăn. Desigur, vrăjitoriile lui Nea Costică nu se opreau doar la atât. După o viață petrecută în meseria asta, Nea Costică știa de unde să aducă cele mai bune merinde speciale din tradiția românească: murături, pește, pastramă, brânză de burduf… ei, și de-abia când și-a stabilizat sursa de brânză de burduf a început Nea Costică să lanseze spre mese celebrele lui bulzuri făcute în spuză, cu care și-a fidelizat mulți clienți, dar cu care și-a câștigat și mulți inamici. Celorlalți meșteri din branșă nu le-a picat bine succesul profesional al lui Nea Costică, dar în afară de a-l bârfi, ce puteau să facă?
Asta a durat… o vreme. Pe urmă au început să vină turiștii străini, iar locurile la masă s-au găsit tot mai greu fără rezervare. „Eu am reușit să vorbesc din timp ca să obțin masa asta”, le-am spus maeștrilor, „dar, vedeți voi, eu am pile la patroni”.
„Bravo, mă”, a spus unul, lingându-și mustața de spumă. „Și cum se numește?”.
„La Mahala”, am spus, apoi am cerut înc-un rând și un platou cu mititei.
MIHAI BUZEA și cărțile lui: https://polirom.ro/autori/3224-mihai-buzea
